Drumul spre cer — Despre carte

De Prof. Petronela Apopei (Membru în Uniunea Scriitorilor din România)

Am văzut poetul – Am văzut cum plânge poetul. / Scrie cu lacrimi scurse din călimară / Pe foi albe de A4. // Am văzut cum râde poetul. / Scrie cu peniță de aur / Pe mijlocul foilor albastre. // Am văzut cum iubește poetul. / Scrie cu litere de tipar / Pe foi parfumate. // Am văzut cum se odihnește poetul. / Scrie cu mintea versurile / Pe albastrul cerului.”, mărturisește cu sinceritate Vasile Șerban în volumul de versuri „Drumul spre cer” (apărut la Editura Letras), aducând nenumărate argumente prin versul său plin de sensibilitate în care își devoalează propriul suflet, oferindu-l cititorilor săi.

Creator de emoții și sentimente, autorul dăruiește oglinda propriei existențe („Trăiesc frustrat un nesfârșit conflict de interese, / Între minciuna oglinzii și adevărul trist al ființei. / Oglinda nu se află pentru a mă admira, / Ci pentru a-mi putea vedea mai bine rănile vieții.” – Frustrare), supunând lectorul la introspecția sufletului, la ființarea în viață printr-o receptare a vieții privită prin prisma iubirii („Voi desena iubirea pe pânza inimii tale / cu gândul, cu fapta și cu sângele meu. / ... / Voi iubi roadele muncii tale, / așa cum iubește marea albastrul cerului / într-o zi senină de vară.” – Declarație) și a împlinirii prin iubire („Mă trezesc nopțile în toi / Și-ntreb stelele de noi, / Mă trezesc florile în zori, / Să ne iubim amândoi. / ... / Am privit de pe Ceahlău / Răsăritul zorilor, / Și în prag de dimineață / Ne-am jurat să fim pe viață.” – Împlinire).

Cu o poveste de viață mai mult întristată („Stau astăzi trist și îmbrăcat în negru / privind de sus la trupul stins. / La ușa casei doliul este pus, / în inimă îmi arde jar aprins, / iar ochii lacrimi nu mai au, / căci au secătuit demult. // Fragmentul ce se voia / numaidecât scris în cartea vieții / zăcea aruncat de vâltoarea cu care moartea a izbit, / iar eu, un suflet strâmb și hâd, pierdut de ai mei / mai stau să zăbovesc / plângându-i pe acest pământ.” – Ai mei), Vasile Șerban dezbracă haina tristeții (și o dată cu ea și propriul suflet) descoperind curcubeie de frumos și încărcate de speranță („Am avut totdeauna sentimentul că nu voi reuși să mă cunosc cu adevărat și am hotărât să las oamenii să mă cunoască prin cărțile mele, la gândul că poate așa, prin ei, mă voi cunoaște pe mine însumi”) și începe călătoria sa de autocunoaștere și de raportare a sinelui la cunoașterea lumii intrinseci, apoi a celei înconjurătoare („Poezia a devenit terapie pentru anxietățile mele atunci când, dorind să mă cunosc, am hotărât să îmi exprim sentimentele în scris.”).

Eliberat din chingile trecutului („Rătăcit de oameni, / m-am consolat cu pânza pictată a cerului / și infinitul curcubeielor, / iar pentru a-mi alunga singurătatea / m-am jucat cu nebunia gândurilor / și căldura inimii mele.” – Izolare), fuge în brațele muzei și ale creației („Cuprins de vraja timpului / m-am ascuns să ascult poveștile lumii. / Din ele am strâns stropi de fericire / să le aștern pe hârtie. / Iar din lacrimile ce au fost vărsate / am pictat mările toate.” – Arta), devenind „Propriul stăpân” („Am răsturnat căruța destinului / la răscruce de drumuri, / când ploaia și ceața / au atins goliciunea inimii mele. / Groaza cu care acesta m-a privit / din noroiul vieții / nu a reușit să îmi înfrângă / voința de a fi propriul stăpân.”).

Vasile Șerban, un om greu încercat de „Destin” („Prea cufundat în firea mea umană, / Strângeam averi din tot ce întâlneam / Și înfumurat apoi de ce împlineam, / Rătăceam mai mult pierzându-mi calea.”) și de „Durere” („Un călător grăbit azi îmbrăcat în negru / Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate, / Privește trist o lumânare în noapte, / O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.”) scrie cu maturitatea și înțelepciunea unui om aflat la „Bătrânețe” („Oasele bătrâneții refuză să mă asculte, / iar simfonia creată de măruntaiele mele / încearcă să îmi spulbere și ultima fărâmă de speranță.”), și care privește retrospectiva vieții sale („Când voi fi bătrân voi scrie poate o carte / Din care să răzbată o vreme de departe, / În care amintirea copilului frumos / Ia forma tinereții a omului ce-am fost.” – Când voi fi bătrân)... creând („Dar când voi bate la poarta mare a eternității , / Voi lepăda trecutul urât și voi îmbrăca hainele de sfânt.” – Existență).

Ancorat în pământul strămoșesc și căldura nostalgiei copilăriei („Culorile nu îmi mai răsfață prezentul, / Îmi luminează doar umbra trecutului / Pe care îl privesc cu dulce nostalgie, / Ca pe un curcubeu de amintiri senine.” – Timpul), autorul este preocupat de efemeritatea omului („Suntem păsări grăbite pe portativul cerului / albastru, // Un amalgam de lungi sau scurte vibrații / ale muzicii divine. // Suntem acle note ce singure sunt neînsemnate / și fără rost. // Dar împreună formează un cântec / neasemuit de frumos.” – Oameni), el, acest român „Rătăcit în lume” („Sunt emigrantul ce în viață / Nu poate timpul să oprească”) se zbate în actul creator („Liniștea singurătății a devenit singurul refugiu / Atât de necesar în căutarea momentelor de inspirație / Eliberat de exasperantul zgomot al omenirii, / Cu siguranță voi găsi mai ușor drumul spre spiritualitate.” – Iluzie) vegheat de un „Înger păzitor” („Trimis de Domn să-mi fie pavăză și scut, / În roșul amurgului etern se întrezărește / Un înger înzestrat cu aripi mari de fum / Ce stă în umbra unui simplu trubadur.”).

Preocupările poetului sunt firești, el nu pregetă niciun moment în a încânta privitorul de frumos, purtându-l prin galeria sufletului său drenat de lumini și umbre („Se scutură cerul, fiindcă e copt, / Freamăt de stele aud peste tot, / Vârtej de lumină și strălucire, / Spectacolul morții are să vină.” – Ființe), un adevărat călător prin sufletul său („Sunt călătorul care poartă-n desagă dureri de nimeni știute” – Hoțul de suflete), cu o mare dorință de „Înălțare” („Protocolul înălțării sufletului mi-a smuls lacrimi de bucurie, / Vremea suferințelor lumești trecuse, iar eu eram fericit / Că stratul umanului neputincios era lepădat pe veșnicie.”).

Conștient de rolul poetului („Mă cheamă cerul sus la stele / Când plânge ploaia în ocean, / Mă poartă norii spre lumină / Și vântul frate vrea să-mi fie.” – Când plânge cerul), el știe că împlinirea acestuia se poate face numai prin dragoste de viață și iubire („Sentimentul imens de bucurie care mă încearcă atunci când te văd / Îmi trezește simțurile ce dansează pe o muzică mai mult decât plăcută” – Soției), dar și de o „Iubire de țară” („Durerile și nefericirile neamului nostru zac îngropate”) care i-ar da împlinirea ca om („Te vedeam în toate cele / Când cu inima priveam, / Te vedeam în praf de stele / Și în lună te vedeam.” – A inimii iubire).

Aflându-se într-un permanent balans de viață și moarte, accentuând aspectele morții („tragic mesaj”, „Aș plânge azi mormântul”, „O piatră de mormânt îmi este gândul”, „Trăiesc din inerție în cripta mea de plumb”, etc.) în stil bacovian, Vasile Șerban, băcăuanul cu sufletul plin de oglinzi paralele („Mă întreb pe mine și îmi răspunde un necunoscut, / Între exterior și interior domnește un haos total.”) dă lumii din preaplinul inimii sale, gândind poeziile sale atât în stil romantic, cât și în cel simbolist (îngerul – înălțarea spirituală, aripile, plumbul, etc.), folosind imagini artistice inedite, care dau originalitate scriiturii sale.

Arealul semantic al celor două volume (două planuri: terestru și celest, liantul între ele este poetul) este din sfera morții, dar și a vieții și creației.

Dornic de frumos și speranță, Vasile Șerban așază cuminte gândurile, trăirile și emoțiile proprii întru descoperirea sa ca om și luminarea prin harul cu care a fost zămislit: Cuvântul.

Trăiește în Lumină, cititorule!