Jurnalul unui prăpădit — Recenzie

De Prof. Mariana Bendou

​Un remarcabil eseu

Lirica lui Vasile Șerban, pe care am lecturat-o cu plăcere în volumele sale „Nostalgii de toamnă” și „Un gram de om pentru eternitate”, este una aparte; ea pune accentul pe mesaj, vocea poeziei sale existențiale având accente grave. Versurile sale nu zugrăvesc realitatea neapărat prin intermediul figurilor de stil; realitatea sa este brută pentru că poetul spune lucrurilor pe nume, fie că este vorba despre dragoste, fie că este vorba de viață sau moarte.

„Jurnalul unui prăpădit” este o nouă carte semnată de Vasile Șerban, scrisă de această dată preponderent în proză. Ea pare să fi apărut într-un moment de cumpănă a vieții autorului, după ce mai multe tragedii s-au succedat într-un timp scurt și după ce el s-a mutat din Londra în orășelul Treharris din Țara Galilor: „Aici, cu adevărat, mintea și inima au reușit să se liniștească și, bucuros de cele împlinite, am hotărât fără prea multă zăbavă să pornesc călătoria mea în lumea scrisului. Astăzi, mai liber ca niciodată în viața mea, pot să citesc și să scriu după pofta inimii și a minții mele”.

Titlul cărții, „Jurnalul unui prăpădit”, putea foarte bine să fie „Jurnalul unui păcătos”, deoarece personajul principal este mai degrabă un „păcătos” aflat în conflict cu Dumnezeu și cu lumea. Dar dacă se are în vedere stilul discursului literar al autorului Vasile Șerban, liber, sincer și direct, „măi, oameni buni, uneori mă uit la mine cu dispreț când mă plâng de tot și toate”, atunci putem spune că titlul ales de autor este cel potrivit.

„Jurnalul unui prăpădit” ar putea fi considerat o carte de tip confesiune și, implicit, un strigăt de durere sufletească după o perioadă grea din viața autorului.

Cartea este construită pe baza unor întrebări mai mult sau mai puțin retorice, dar și pe unele certitudini și răspunsuri: „Întrebări avem mii și mii, dar nu ne răspunde nimeni care să stopeze zvâcnirea ciudată a eului nostru”.

În fața încercărilor dure, autorul ascultă „moartea” care îl cheamă, promițându-i „un nou fel de viață”, și luptă cu tentația ofertei facile. „Cum aș putea crede că în cealaltă viață va fi mai bine, când eu aici, pe pământ, sunt doar un biet om ce orbecăie prin lume, un fel de orb care își caută ochii?”

Cu toate acestea, asemenea altor români plecați peste granițele țării, autorul cărții intră într-un conflict interior generat de întâlnirea dintre două civilizații distincte, având propriile culturi și spiritualități. El nu își poate găsi locul între acestea, oscilând între morala și atitudinea tradițională creștin-ortodoxă din România și imoralitatea, libertinajul, tarele societății de tip occidental, modernă, din noua lui țară: „Am făcut tot efortul posibil pentru mintea mea de om ca eu să rămân la fel. Am făcut tot posibilul ca să nu supăr entitatea supremă, dar nu a funcționat, de aceea îmi pun mereu întrebarea: e proiectul meu greșit sau libertatea de a spune lucrurilor pe nume m-a dus aici?” și „avem loc atâtea milioane de suflete în raiul cel promis sau, în caz că nu ne-am câștigat locul, ne întoarcem iar și iar de unde am plecat?”. De aici și drama care îl sfâșie în două, dramă pe care Vasile Șerban o conștientizează pentru că-i vizează devenirea: „În lupta mea de a înțelege scopul nostru pe pământ când dau credit maimuței, când lui Dumnezeu, dar, sincer să fiu, tare mi-aș dori să existe Dumnezeu, chiar dacă asta ar putea însemna condamnarea mea pentru totdeauna”.

Autorul face aceste constatări implicat, fiind concret în societate și privind-o detașat, ca un analist de profesie. De aceea, el se descrie ca fiind îmbrăcat într-un „sentiment de tristețe” în timp ce constată cu aceeași tristețe că îmbătrânește: „Mă plimb pe stradă, târându-mi ființa-mi schilodită în văzul tuturor, și mă simt rușinat că nu am putut aduce în fața lumii un eu mai bun. Ba, uneori, chiar îmi este teamă că unul dintre ei mă va opri și-mi va spune răstit că nu sunt de-al lor și să nu mai ies pe stradă, căci le stric plimbarea cu fața mea tristă și privirea melancolică”.

Vasile Șerban remarcă, în urma pribegirilor și a trăirilor de care a avut parte în viață: „Sunt atât de mare în durere și suferință, încât nu mă pot abține din a te întreba cum am ajuns așa și de ce mă plimbă viața pe meleaguri nevisate de bătrânii mei. (...) M-ai aruncat, Bunule, într-un râu învolburat numit viață și nu știam să înot”.

Profunzimea textului în proză al lui Vasile Șerban este extraordinară, acesta fiind susținut și de aforisme: „Să nu spargi zidul ridicat de unii oameni împotriva ta, căci vei ajunge să cari bucăți din acel zid toată viața”, dovedind înțelepciunea unui om care vede viața cu oarecare detașare prin prisma experienței, nu neapărat a vârstei.

În conflictul său cu Dumnezeu („Bunul”, cum îl numește autorul în text), Vasile Șerban îi spune acestuia: „De aceea și cred că te-ai îndepărtat de noi, fiindcă dacă ai fi văzut câte grozăvii am făcut și facem pe pământ, sigur nu ne-ai mai lăsa să trăim” sau „monștrii din mintea mea râd de mine, iar altă putere împotriva lor nu este decât la tine” ori „mi-ai dat, Bunule, șansa de a trăi pe acest pământ fără să mai întrebi și fără să-mi spui ce am de făcut, dar eu te iert așa cum mă iert și pe mine și trăiesc cu speranța că mă vei ierta și tu de toate cele ce le-am făcut împotriva firii și a lucrurilor pe care tu le-ai hotărât”. Este și o plângere aici, rod al umilinței prin recunoașterea nimicniciei și a nevredniciei, care denotă însă și o surprinzătoare cunoaștere aprofundată a Scripturilor („căci nu știu dacă sunt pe placul tău și mă căiesc în fiecare zi în care îmi pun cămașa întrebărilor”).

Autorul cărții mai zice apoi, încercând să se disculpe: „Îi plâng, Bunule, și îi rog să mă ierte că nu am putut să mă împotrivesc mai tare atunci când am luat calea pribegiei în zilele vieții mele, din dorința de a pune mai mult în farfuria copilului meu”.

Textul cărții este scris când la persoana I, când la persoana a III-a, autorul identificându-se cu toată lumea. El recunoaște, asemenea psalmistului David: „De m-aș plimba prin grădina Ta cu toate picioarele lumii și privi universul cu ochii tuturor oamenilor, tot nu cred că voi înțelege de unde vin și către ce mă îndrept, căci toate par a fi făcute să rămână doar pe înțelesul tău”.

Este interesant că Vasile Șerban și-a fragmentat cartea în texte/fragmente ca un jurnal, de aceea îmi permit să cred că „Jurnalul unui prăpădit” reprezintă o scriere autobiografică, poate chiar și testament literar al acestuia, care ar conține experiența de viață a lui Vasile Șerban, mesajul său către tânăra generație, mai ales cea destinată autoexilului: „Cartea asta nu o să fie despre ai mei și despre mine, ea o să fie despre noi, despre un tu și despre ai tăi, să-i vezi pe-ai mei, ai tăi și tu pe mine să mă vezi la fel ca tine, și sper ca la final ai să te înțelegi mai bine”.

„Jurnalul unui prăpădit” este un jurnal atipic, în care data și ora nu există, și este, în ansamblul său, un remarcabil eseu în proză, fragmentat de versuri și aforisme.

Un text foarte bun. Felicitări autorului!

Prof. Mariana Bendou,
scriitor membru LSR,
jurnalist membru AJPR.