O jumătate de secol, o viață de om (Emigrantul) — Despre carte

De Prof. Mariana Bendou

​„O JUMĂTATE DE SECOL, O VIAȚĂ DE OM (Emigrantul)” este un text în proză remarcabil, un roman, povestea românului (întruchipat de personajul Ștefan Valeriu), care a căutat o viață mai bună în străinătate după decembrie 1989, un text ofertant, de un realism uimitor, dar cuceritor, semnat de scriitorul Vasile Șerban.

​Povestea cărții surprinde inițial o lume aflată între rural și urban, pentru ca apoi să trateze diferențele dintre societatea românească tradițională și societatea occidentală, multinațională și multiculturală, viața spirituală și viața lipsită de credință în Dumnezeu. Amintirea familiei tradiționale românești, cu valorile ei, provoacă nostalgie și durere, deși ea este și suportul vieții din străinătate a lui Ștefan Valeriu. Tot ea este cea la care va și ajunge în final, personajul fiind îngropat în cimitirul satului, „în groapa săpată de cu seară, lăsând în urmă doar amintirea unui om”.

​Prin urmare, cartea lui Vasile Șerban capătă astfel și valoare documentară, prezentând informații și detalii valoroase legate de vechiul oraș, de satul românesc tradițional și, ulterior, de tranzitul acestuia spre viața urbană, de legea retrocedărilor funciare cu efectele ei, de un oraș mic al României prin comparație cu capitala ei etc., dar și o serie de informații topografice care țin de străinătate (străzi și clădiri din Italia, Turnul Eiffel și împrejurimile lui sau cartierul Montmartre din Paris, orașul Alicante din Spania cu monumente și litoralul învecinat, aeroporturile din București și din Londra, alte locuri din Marea Britanie etc.)

​În această carte, Vasile Șerban dovedește un real talent de povestitor, în care face lesne haz de necaz („iată-mă cu cazier în fața domnului de sus, dar fără să trag un prea mare folos din asta”), dar și o oarecare cunoaștere a Bibliei. De aceea, poate nu întâmplător, povestea este împărțită pe 12 capitole cuprinse între un prolog și un epilog format din două părți („Înmormântarea” și „Final”). Pentru mine rămâne însă neclar de ce există un al 12-lea capitol numerotat, atâta vreme cât povestea spusă de Ștefan Valeriu se termină la Capitolul 11. Probabil că este vorba despre viața în sine a personajului, care se încheie odată cu înmormântarea lui?... Până atunci, Ștefan Valeriu povestise despre oamenii din lumea lui, pe un ton de superioritate (!), iar în capitolul 12, lumea este cea care îl descrie și îl judecă acum pe acesta, explicând într-un fel și cartea („mi-a zis că în cimitirul de acasă este locul lui, alături de părinții lui plecați mult prea devreme, de bunicul atât de adorat de el și de bunica. Aceasta l-a îngrijit și l-a crescut așa cum a putut și s-a priceput dânsa. Acum, bag de seamă că lui Ștefan i-a fost prea dor de ei, ca să plece așa de devreme să îi întâlnească. Mai avea atât de puțin până la 50 de ani. S-a stins flacăra vieții în trupul lui cum se stinge flacăra lumânării în bătaia vântului. Ce pot să vă zic este că a fost om ca noi toți, ceilalți. Cu bune și cu rele a trăit pe acest pământ, cu frica de a nu-i pierde pe cei ce îi iubea. Alergătura asta a lui de colo încolo ascundea în ea teama de a nu-i pierde pe cei la care ținea; altfel, nu pricep de unde această dorință de a-i părăsi rând pe rând”. Și exact de ce ți-e frică nu scapi! Ștefan Valeriu a fugit toată viața. Morala? „Morții cu morții, viii cu viii”. Exact cei pe care credea că l-au părăsit în viață au fost alături de el în ceasurile morții și de înmormântare... căci „dincolo de linia neagră trasă de moarte, la hotarul dintre ea și viață, s-au adunat toți morții în așteptarea pomenirii de către cei vii”.

​Construcția cărții dovedește o dată în plus măiestria de scriitor a lui Vasile Șerban. Prologul și Finalul cărții sunt la persoana a treia, restul este o narațiune la persoana întâi, aparținând personajului. Persoana a treia este nu doar un narator, autorul cărții, ci ar putea fi privită și ca „gura lumii”, ecourile sociale ale existenței unui om. Acest fapt subliniază și mai bine nimicnicia vieții unui om, inutilitatea zbaterii lui și efemeritatea: „Sunt atât de multe de spus după moartea unui om, însă foarte puțini dispuși să asculte”, de aici încă o dată necesitatea scrierii unei cărți.

​Din punctul meu de vedere, cele două cărți de proză ale lui Vasile Șerban, „Jurnalul unui prăpădit” și „Emigrantul”, sunt complementare, deși tratează subiecte care nu se suprapun în totalitate. Luate împreună, ele desăvârșesc portretul unui om puternic și greu încercat care pare să fi câștigat bătălia cu viața. Consider aproape obligatoriu ca ambele cărți să fie parcurse de cititor împreună și de aceea ar fi fost poate mai bine ca să facă parte dintr-un întreg cumva, o carte în două părți sau nu știu cum...

​Dacă am avea în vedere simboluri și semnificații, am descoperi că autorul își numește personajul „Valeriu” nume care derivă din cuvântul latin „valere”, care înseamnă „a fi puternic”, iar „Ștefan”, în limba greacă, vine de la „coroană”, „încoronat”, deci un ales al divinității ca să fie „nobil” sau „bun creștin”. Asta s-ar potrivi de minune cu zbuciumul sufletesc neîncetat al personajului care cade, se ridică și luptă cu viața, cu Dumnezeu și cu el însuși. Bunica personajului principal se numește „Sofia”, ceea ce în limba greacă semnifică „înțelepciune”, or, bunica este cea care cunoaște și îl învață o mulțime de lucruri, dar posedă și abilități ritualice specifice satului românesc (spre exemplu, descântă de deochi). Copilul din Spania al lui Valeriu Ștefan se numește „Lucas”, ceea ce ar însemna „muncă și tenacitate”, dar și egocentrism, ambiție și furie, atribute specifice omului occidental. La sfârșitul poveștii, autorul marchează ironic, dar nu întâmplător: „De azi, se va așterne un nou fragment în cartea cea mare a lumii cu numele Ștefan”. Așadar, personajul principal este un învingător, care a reușit să transcendă Dincolo cu succes, ceea ce nu poate fi decât un fapt îmbucurător, dar, mai ales, încurajator...

​Prin urmare, „O JUMĂTATE DE SECOL, O VIAȚĂ DE OM (Emigrantul)” este un text profund psihologic ce surprinde o degradare graduală a sentimentelor personajului principal; de la mândrie prostească („voiam mai mult de la viață. Nu mă vedeam îmbătrânind la curul vacii. Voiam să văd lumea și să cunosc cât mai mulți oameni”) și frustrări („în Universul ăsta mic îmi petreceam marea majoritate a timpului”), tristețe („copilul din mine nu a încetat din plâns”) la ură („am început să prind ură pe toate cele” și „m-am urât pe mine și pe toți ai mei”), la blestem („l-am blestemat până am obosit și m-am liniștit”), la răutate („Nimeni nu îndrăznea să mă supere sau, dacă se întâmpla asta, îl puneam repede la punct, căci nici eu nu eram un tip plăpând”) și obrăznicie („m-am revoltat față de toți. Mi se părea că nenorocirile s-au întâmplat fiindcă am fost prea cuminte. Că ar fi trebuit să fiu mai obraznic, mai rău, mai arțăgos, așa poate Universul nu m-ar fi lovit, de teama de a nu mă supăra. Așa că s-a născut în mine un altul. Un alt Ștefan. Un Ștefan mai obraznic, mai neatent, mai pus pe rele, un opus al celui ce fusesem până acum. Ștefan cel vechi a murit odată cu bunicul. Bun venit, noul Ștefan!”), la cruzime chiar, până la apostazie („am urât. Am urât cerul și pământul. Am urât biserica și preotul. Oamenii și pe Dumnezeu”) și „mie, unuia, nu-mi păsa; era Dumnezeul ei, nu al meu. Pe al meu nici nu-l cunoscusem și deja îl pierdusem” sau „ăsta era Dumnezeul bunicii, după cum v-ați dat seama, că eu tot nu făcusem pace cu el și nici nu mă sinchisisem să fac cunoștință cu el”), la refugiul în alcool („alcoolul devenise scutul care mă proteja de realitate”), la tentația sinuciderii („m-am aruncat în vâltoarea petrecerilor, a beției și a depravării, ca un sinucigaș. Aș fi dorit să uit complet și să încep un alt capitol, fără să port povara celui precedent în mine”), la autoexil („am hotărât că e momentul să plec spre un loc mult mai îndepărtat” și „străinătate, ia-mă sub plapuma ta și încălzește-mă, că tare rece mi-e sufletul”) și până la „Calea fărădelegii”, pentru că pierde ușor-ușor tot ce avea în viață de iubit (părinții, bunicul, bunica, culminând cu Mirela, iubita din tinerețe, și Maria, mama „fiului spaniol”). Cititorul descoperă treptat un „alt Ștefan”, imoral și cu inima împietrită. Această metamorfoză dureroasă este factorul determinant care îl ajută să se desprindă mai ușor de trecut și să aleagă autoexilul din țara natală („țara copilăriei mele și păstrătoarea mormintelor alor mei”).

​Descrierile din textul cărții nu sunt exagerate ca la alți autori de carte și nu conțin figuri de stil, ele nu plictisesc prin lungimea lor, autorul punctând exact elementele esențiale. Insistă însă acolo unde este necesar („Iată-mă așadar în casa bunicilor, cu coroniță pe cap și cu premiul întâi în mână, căci ai mei mă luaseră drept de la serbarea școlii de sfârșit de an. Stăteam nemișcat în fața bunicii și a bunicului, arborând un zâmbet tâmp, în timp ce în suflet mi se cuibărise un fel de teamă, gândindu-mă la cele ce o să mi se întâmple în această vacanță.”)

​Vasile Șerban șochează adeseori în această carte cu limbajul folosit și te întrebi dacă asta și-a propus intenționat ori este rodul sincerității și al dezinvolturii personajului pe care viața l-a împietrit atât de tare, încât a devenit cinic („ea la facultate, eu la curul vacii”).

​Prea puțin contează dacă această carte se bazează pe o poveste reală, dacă ar putea fi sau nu autobiografică; important este însă personajul său principal, foarte bine construit, prototipul emigrantului contemporan, exponentul miilor de români care și-au părăsit țara după decembrie 1989, cu dramele sau realizările lor. Ea este și o lecție moralizatoare de viață pentru cei care intenționează să-și părăsească țara. România cu satul copilăriei personajului reprezintă un paradis pierdut, poate și de aceea autorul îi consacră mai mult din jumătatea cărții. Dorul de țară transpare acut printre rânduri. Și lipsesc aproape în totalitate descrierile locurilor din celelalte țări pe care le-a vizitat. Doar „Alicante a fost pentru mine orașul acasă. Un fel de: așa da”.

Sincere felicitări!

Prof. Mariana Bendou,
scriitor membru LSR,
critic și promotor literar,
jurnalist membru AJPR.