Poezii în ton de gri — Despre carte

De Daniel Luca (Membru în Uniunea Scriitorilor din România)

Viața în ton de gri

Viața este un dar, însă vine însoțită de nenumărate încercări, omul ajungând să o considere mai degrabă un dat, nefiind întrebat dacă e ori nu de acord să se nască.

Vasile Șerban, în Poezii în ton de gri (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2025), scrie despre cenușiul vieții și despre încercarea omului de a negocia cu ea („Ne târguim cu viața zi de zi, deoarece știm că moartea nu e prelungită" - Din zilele noastre), cu conștientizarea imposibilității de a-i înlătura finalul (moartea).

Singurătatea e mereu în apropierea omului, gata să îl ia în brațe exact atunci când se așteaptă mai puțin. Iar îmbrățișarea sa doare („Singurătatea este-o filă grea în viață, / E ca un dor ce-ajunge să te doară, / E ca un om ce trage ca să moară / Când nu mai are-n el nicio speranță" - Ofrandă).

Mai mult, singurătatea, în momentul morții, e acolo și nu poate fi evitată („De azi, aș vrea să nu mai vii la mine, / Singurătatea mea are un nume, / E numele cu care-am scris pe cer / Că te iubesc, și fără tine pier" - Dorul din mormânt).

Și atunci, ce aduce culoare vieții? Ce o înfrumusețează?

Răspunsul e simplu: scrisul și iubirea, doi frați care merg oriunde și oricând ținându-se de mână, gata mereu să-i sară unul altuia în ajutor.

Paradoxal, acestea aduc culoare vieții chiar și atunci când sunt... gri, când poartă înlăuntrul lor lacrimi și durere („Stau ascunse-n poezii multe lacrimi de copil, / Iar sus, la suprafață, stă iubirea lui de viață. / Regăsești printre poeme teama lui de zile negre / Și de clipa-n care moartea îl va vizita cu coasa" - Poezii în ton de gri; „Privesc spre ochii tăi a nu știu câta oară, / Destinul nostru-i frânt de la mijloc, / Sunt izolat în lumea de afară, / Căci lângă tine nu mai este loc" - Invocare), motivul constând în faptul că iubirea e plină de lumină, ce nu va pieri nici măcar după marea trecere („Și de-ar fi să nu pot s-o găsesc, / Fiindcă a murit, chiar dacă moartea n-are sens, / Să-mi dai putere ca să strălucesc, / Să-i luminez calea prin Univers" - Celei ce a fost iubita mea).

Mai mult, iubirea este adeseori un medicament, un panaceu universal („În sanatoriul trist și cenușiu al vieții mele / Sunt pacient, iar tu-mi ești doctorul plătit, / Cu toate visele ce mi le-am pus în stele / Și cu poveștile ce ți le spune un smintit" - Nebun din iubire) ce nu-și va pierde niciodată proprietățile tămăduitoare, acestea fiind consemnate pe veci în scris („M-aș face Universului pământ ca să te naști din trupul meu / Și-apoi să te-ntorci în mine, să fim pe veci doar tu și eu, / Aș face-un rai, o poieniță, un fel de nesfârșit cavou, / Și-acolo să murim, domniță, și-apoi să înviem din nou" - Contopire).

Poeziile din acest volum emană iubire prin fiecare cuvânt, atât iubire față de cealaltă jumătate, cât și față de viață, așa cum este ea, deși titlul opului sugerează contrariul.