Poezii în ton de gri — Despre carte

De Prof. Petronela Apopei (Membru în Uniunea Scriitorilor din România)

Captiv în propriul univers

„Dă-mi, Doamne, putere și voință să mă bucur de cele de aici, că tare sunt frumoase unele din cele gândite și făptuite de tine pe acest pământ!” este ruga fierbinte a lui Vasile Șerban în volumul de versuri „Poezii în ton de gri”, în care vine cu un nou stil de scriitură, preocupat de ideea ființării și trăirii în coordonatele existențiale naștere – stingere („Privesc oamenii și mă privesc pe mine și nu pot să nu mă întreb ce ne trage înainte, ce ne face să mergem către clipa de final. De-aș avea o putere, m-aș așeza undeva pe pământ și aș zice: Gata! Eu până aici merg. Să fugă moartea din preajma mea, să nu-mi mai sufle în ceafă, căci răceala cu care îmi dă târcoale mă oprește să mă bucur de această viață.” – Cuvânt înainte).

Supus aceluiași destin nemilos, efemerității clipei, autorul este frământat de emoții, trăiri, dar mai ales de sentimente contradictorii în ceea ce privește nimicnicia omului: „Rabdă, inimă, rabdă, minte, că nu mai e mult până la ceasul vostru de final! Trece viața omului într-o clipită, și apoi nimeni și nimic nu o să vă mai facă să suferiți.” (Cuvânt înainte).

Intenția sa clară de a aduce în vizorul cititorului aceste realități de necontestat creează o imagine de ansamblu asupra sufletului plin de iubire (dar și de timiditate), și destul de greu încercat de întrebări, unele retorice și care destabilizează echilibrul interior al omului ce se vrea stăpân pe propria-i soartă („Poezii în ton de gri pentru toți aceia vii/ Ce au înțeles natura și-au ales astăzi lectura/ Omului ce cu tristețe a ascuns în mii de versuri/ Printre-atâtea poezii, sufletu-i de om timid.// Stau ascunse-n poezii multe lacrimi de copil,/ Iară sus, la suprafață, stă iubirea lui de viață./ Regăsești printre poeme teama lui de zile negre/ Și de clipa-n care moartea îl va vizita cu coasa.” – Poezii în ton de gri).

Vasile Șerban e într-o continuă neliniște, o agitație inexplicabilă, o transcendere între lumi („Dar ce-am putea să facem, dragă, noi/ Când timpul ne omoară pe-amândoi/ Și ne trimite trupul la îmbălsămare,/ Iar sufletul ne zboară-n zări superioare?” – Simpli muritori), într-un alt fel de univers în tonuri și nuanțe de gri sau de lumini și umbre („Sunt prins între lumini și umbre/ De-un demon ce s-a așezat în mintea mea/ Și m-a închis în sumbră închisoare/ Când inima și trupul îmi dormeau./... / Aș vrea să mă ierți de azi, iubire,/ De nopțile în care te-am lăsat plângând,/ A fost o scurtă și nebună rătăcire/ Când mințile mi le-am pierdut iubind.” – Nebun din iubire).

Pornind de la titlul sugestiv, se observă amestecul celor două non-culori, alb și negru, care dau tonul de gri („Nuanțele de gri ale unei noi lumi/ Ascund goliciunea inimii omenești/ Prinsă în agitația gândurilor/ Ce s-au oprit dincolo de nori.” – Iubirile pierdute), nuanța metaforizată a apăsării, a „plumbului” bacovian, a greutăților și incertitudinilor.

De asemenea e folosită antonimia lumini – umbre care amestecate dau același rezultat al stării de gri, precum și jocul viață – moarte, trăire – dispariție care converg tot în aceeași idee.

Mergând pe ideea de tandem poetic, se simte alternanța eului liric și a alter-ego-ului, parcă două ființe distincte care duc o luptă într-un singur trup („Sunt cadavrul ce trăiește consumându-și propriul Eu,/ Vegetând în orice climă, un obiect trist în muzeu,/ M-am oprit să privesc timpul și-am căzut în vraja lui,/ Iar acum îmi plâng pământul din cavoul cerului./... / Fluturând un gând de pace mă dezleg de ce-am trăit/ Și-mi ucid din indolență ura pentru vechiul trup,/ Alegând ca leac al bolii un nou drum, de om căit/ Și pășesc timid în moarte cu speranța-n Absolut.” – Un nou corp, o nouă viață) în care „Străinul din mine” („Și iarăși mă trezesc vorbind cu un străin/ Când zorile-nsetate se-adapă dintr-un crin/ Și iar nu mă-nțeleg defel cu-acest mișel,/ Căci e prea egoist și mai mereu e despre el.// Îmi tot vorbește despre eul care suntem noi,/ Că Universul este mic și este prea greoi,/ Că lumea de pe urmă nu-i pentru amândoi,/ Și de mă uit la lună... o să mă fac strigoi.”) traversează lumi, se plimbă între rai și iad („În iadul meu se ninge cu lumină,/ Din aia ce te arde pe retină,/ Iar peste frunte mi se-așterne iarna,/ Cu gândul de a-mi aștepta pomana./... / Sunt eu, și totuși lângă mine sunt tot eu,/ Un răzvrătit ce-și caută mereu/ Un loc în care să se ascundă de-un zeu/ Ce l-a creat și-l ceartă că-i ateu.” – Ateu), de fapt o altă metaforă pentru viața aceasta.

Om simplu, trecător ca și semenii lui („Simt prin vene curgând ploaia ca un râu creat din dor,/ Iar pe mână-mi plânge marea dintr-un nor ca din izvor,/ Sus, în zarea cea albastră, se-ntrec păsările-n zbor,/ Pe pământul mereu verde sunt un simplu muritor./... / Imn al dragostei de viață, imn al zilelor dintâi,/ Plânge lumea și natura, stând tăcuți în căpătâi,/ Sunt o picătură-n viață, timpul meu e definit,/ Mi-a venit astăzi sorocul să mă duc spre infinit” – Mi-a venit astăzi sorocul să mă duc spre infinit...), aflat între speranță și un soi de deznădejde („Uitând de lume și de toți ai mei, poet bătrân și-ngândurat,/ Mă iau de mână și mă plimb pe drumul fostelor iubiri,/ Căci muzele de dinainte, ce palpitau în jurul meu/ S-au transformat în pocăite, slăvind mereu pe Dumnezeu.” – Demență), Vasile Șerban crede în valorile morale și spirituale, dar mai ales în al său „Destin de suflet” („În ziua-n care îmi voi termina și cea din urmă carte,/ Timpul, cerul și pământul mă vor plânge pe ultimul drum,/ Și în timp ce bătăile clopotelor mă vor însoți spre eternitate/ Voi asculta ultimul cântec de dor cântat de omenirea-n zbucium./... / Suflet singur și plăpând, învățat de mii de ani ca să nu plâng, am plâns la moartea/ fiecărui corp pe care l-am părăsit.”).

Trăind printre „Simpli muritori” („Ce dulce îi mierea inimii și cum mai curge/ Când altă inimă în viață o străpunge,/ Cum saltă îngerii spre cer o altă lună,/ Când două inimi se leagă-mpreună”), știind care este „Rostul nostru” („De azi, doresc să-mi fii tu Universul/ În care să exist, să râd și să respir,/ Și dacă vei dori sî-ți fiu alesul,/ Voi fi la brațul tău să te admir./... / Căci rostul nostru pare-a fi/ Să ne cunoaștem și s-avem copii/ Care să ducă mai departe/ Povești de viaț-adevărate.”), cu multe „Amintiri” („Și mă descântă iarăși ploaia cu lacrimi grele din trecut,/ Din vremea când bunicii noștri erau mai mult decât un lut./ Și mă dezmiardă peste tâmple cu apă parcă din izvor/ De unde mai beam odată când mă-ntorceam de la ogor.”), Vasile Șerban a păstrat și în acest volum acele unde de nostalgie, de tristețe pe care le-a abordat și în volumele anterioare.

Nu a uitat de un pilon de neclintit al existenței omului, și anume iubirea dătătoare de viață, împlinirea prin intermediul acesteia („între noi sunt zâmbete și flori,/ între noi e-un joc plin de culori,/ între noi sunt copii și nevoi,/ între noi e-un nesfârșit șuvoi// între noi e dragoste curată,/ ne-o arătăm, căci este minunată,/ e pusă-n inima din piept,/ așa e cel mai înțelept” – Noi), noțiunea de „Acasă” („Acasă e sub soare, sub cerul cel curat,/ Acasă e sub ploaia ce veșnic m-a udat,/ Acasă e pământul pe care m-am născut,/ Acasă e coșciugul în care-am să mă duc.”), dar actul final se pare că revine ca un motiv recurent („Mă logodește moartea cu pământul prin legământul cel din urmă,/ Nu-mi cere bani, nu-mi cere zestre, și nici măcar nu-mi dă binețe,/ Mi-arată-un loc cu mâna stângă și-apoi cu dreapta mă sugrumă” – Logodnă), întoarcerea în lut fiind deznodământul („De dincolo de linia divină/ Voi spune celor care au să vină/ Că mi-ați adus cel mai frumos tribut/ Când mi-ați făcut din lut un așternut.” – Sub umbra primului pământ).

Printre umbre ale trecutului, lumi necunoscute, idei existențiale, filosofice, poezia lui Vasile Șerban se desfășoară într-o mulțime de simboluri (îngeri, demoni, gri, toamna etc.) peste care tronează axa vieții, cu suișurile și coborâșurile aferente unui destin de om îndrăgostit de frumos, de țară, de familie, de femeia iubită, de copii, de tot ce înseamnă viață (dar umbrită de inefabilul sfârșit).

Trăiește în Lumină, cititorule!