Un gram de om pentru eternitate — Despre carte

De Prof. Petronela Apopei (Membru în Uniunea Scriitorilor din România)

„Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele/ Și-adorm cu gândul dus la nemurire,/ Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,/ Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.// Strecor din ușa galaxiei moarte/ Un maldăr de caiete, gros,/ Sunt toate gândurile mele,/ Notate cu un scris frumos.// Un gram de om pentru eternitate,/ Un mic caiet de poezii,/ Las pentru omenirea toată/ Un vis de om pentru cei vii.” este cartea de vizită cu care întâmpină cititorul un om, „Un gram de om pentru eternitate”, adică Vasile Șerban.

Cu o asemenea invitație la lectură nu poți decât să te așezi și să citești ceea ce cu mult drag a așternut în poezii sensibile, cu multă gingășie, autorul care nu pregetă să își dezvăluie sufletul întreg, radiografiind viața sa cu un parcurs pe care îl evocă tresărind la fiecare cuvânt („Când viața mă dezamăgește, mă întristez și îmi încleștez așa de tare gura și mă închid în mine, încât nu vreau să mai aud de nimeni...” – Mă doare lumea și mă dor de dorul ei).

Emoția pe care o transmite este revelatoare și generatoare de alte noi emoții, pentru că acesta este rostul poeziei... de a mișca valurile din sufletul însetat de iubire și viață („Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer cântecele inimilor noastre,/ Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal în care se scaldă omenirea./ Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre ale cerului domnesc,/ Scormonind apoi toate colțurile Universului pentru a-ți da de veste.” – Darul iubirii).

Un iubitor de frumos, un om sensibil, un dăruit pe altarul iubirii („Mi-ai pătruns cu ramurile iubirii venele,/ creând din amestec de sânge și sevă,/ o atât de nouă și caldă licoare a iubirii,/ încât și mintea-mi tânjea să se scalde.// Hrănindu-se cu iubirea-mi de ani întregi/ crengile au spart zidurile inimii mele/ și veselindu-se de lărgimea locului/ mi-au explorat fiecare colțișor al trupului.// Transformarea într-un nou Eu te-a uimit,/ și dezamăgită de strâmtoarea trupului/ te-ai aventurat în taină dincolo de el,/ sădindu-ți sămânța într-o altă inimă.” – Copacul iubirii), Vasile Șerban crede cu toată ființa sa în capacitatea sa de dăruire, iubește cu toată ființa.

Un rătăcitor pe drumul vieții, un efemer ca o frunză bătută de vânt (ca toții oamenii, de altfel) el se regăsește în „Ciclul vieții” („În razele luminii albe, în marea încăpere apare/ Un înger de copil ce poartă o sfântă binecuvântare,/ O față îngerească, un gângurit și-un plâns plăcut,/ E pui de om și-i puiul memei, cel mai de preț avut.// Trec anii vieții peste el, și peste mumă se așterne bruma,/ E vremea-n care-și ia adio de la preabuna mamă,/ Se-așază primul întuneric când vezi cum piere muma,/ Îl simți cum crește ne-ncetat acoperind lumina.// Apune soarele din om în greul drum spre bătrânețe/ Și-i stau de veghe anii săi ascunși pe după tâmplă./ Un palid asfințit așteaptă ființa-i să i-o scalde-n moarte,/ Eliberat din întuneric va deveni din nou lumină.”), iar „Lacrimile mele amare” („Am ascuns zilele mele de necaz și de durere/ Într-o lacrimă pe pleoapă să se scurgă blestemată,/ Să se ducă-n depărtare în ocean cu ape-amare,/ Să se strângă acolo toate pân la ceasul cel de moarte”) devin parcă un laitmotiv pentru versul său elegiac.

Având ca temă centrală viața, volumul de față tratează cu mult respect obârșiile autorului („Am trăit copilăria/ Pe valea Tazlăului,/ În mijlocul dealurilor,/ La poalele munților.” – Copilărie), rădăcinile sale fiind puternic înțelenite prin părinții săi, adevărate icoane sufletești („Și-o primăvară râde-n mine/ Cu flori născute în câmpie,/ Iar din spital mă scoate mama,/ Zâmbind din ochi la toată strada.// Și-i cald și simt că mă sufoc/ De soarele ce-mi frige tot,/ Iar din păduri mă strigă mama/ Să mă ascund că vine toamna.” – Mama și anotimpurile; „Aș face un izvor să curgă-ncetișor/ Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,/ Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut/ Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult...” – Aș plânge azi mormântul), dar și de „Bunii mei” („... spre un sat frumos, Scăriga de jos/ Aici m-am trezit și-am copilărit prin ulițele sale, pe dealuri călare pe vise de-o vară.”).

Tristețea eului liric („Fir-ai, moarte, blestemată, c-ai ajuns să furi de toate!/ Ai furat frați și părinți și copii de ăia mici” – Blestem) este generată de pierderea celor dragi, frații săi: Costel și Gigi („Pe patul tău de nori, cu un pantof și haine noi.../ Te-ai dus, Costică” – În memoria fratelui Costel; „Ai aruncat munți de bunătate în drumul tău/ Și ai sădit bine acolo unde vedeai rău,/ Te-ai aplecat și ai ridicat pe cine cerea să fie ridicat/ Și ai omenit pe cine cerea să fie omenit.” – Odă omului bun), dar și de înstrăinarea de casă („Ne plânge-n cer cu mame și cu tați,/ Iar noi umblăm mult mai săraci,/ Printre străini suntem străini/ Și printre-ai noștri... venetici” – Străini printre străini) și de Maica Țară („Scrie Muica Românie pe o coală de hârtie/ Fiilor plecați din țară despre dorul ei de mamă,/ Despre cele întâmplate pe meleagurile-i toate,/ Despre frunza veștejită, despre glia-mpodobită” – Scrisoare către fiii țării).

Aflat într-o permanentă căutare, Vasile Șerban trăiește aproape hiperbolic propria viață, iar notele de elegie și speranță încearcă să își facă loc în acest „gram de om pentru eternitate”, un descoperitor de viață și adevăruri („Sunt infidelul ce-ți atinge cerul, crezând că cerul îl va face sfânt,/ Să pot ajunge lângă tine durerea grea ca să mi-o zic./ Am dezertat de pe pământ, fugind de oameni și de lut/ Și m-am ascuns în nori cu gând, să vin la tine să mă plâng” – În căutarea Domnului).

El se vede un „Debutant” („Sunt debutant poet în curtea bibliotecii,/ În mână c-o peniță și-n minte mii de schițe,/ Un amalgam ciudat de versuri pribegite/ În mici volume scrise ce zac neprețuite.”) sau „Actorul cel mai trist” („Sunt un actor pestriț în piesa lui de teatru,/ Cu monologu-mi trist și cu jobenul galben”) sau „Un anonim actor pe-o scenă imperfectă” (Provincial în moarte) sau „prizonierul vocilor de gheață”, dar toate aceste măști lirice sunt liniștite de femeia iubită, cea care îi conferă solidaritate, certitudine, iubire („În tinerețea mea mi-ai fost aproape/ Și tot aproape de atunci mi-ai stat,/ Mi-ai fost o călăuză bună-n viață,/ Fiind izvor de zâmbet și iubiri.” – Căsnicie).

Calea vieții sale întâmpină o pendulare între sigur și nesigur, iar melancolia și dorul fac o bună casă cu „Rănile sufletului” („Învelită îmi e durerea în cel mai trist zâmbet de om/ Când șoaptele pământului îmi vorbesc de cei duși ai mei.”), iar o „Renaștere” („Sunt un înger abătut c-am pierdut tot ce-am avut,/ Simt în mine o tristețe care poartă mii de fețe.”) ar salva sufletul chinuit al poetului și al omului care sălășluiește într-o lume ce nu-l înțelege.

Cu toate acestea lupta pentru înveșnicire, pentru drag și dragoste continuă... cu cerbicia omului care știe că acolo, undeva, cineva îl iubește.

Un întreg tablou pesimist, în nuanțe de gri se desfășoară înaintea ochilor, totuși lumina creației răzbate victorios, în ciuda spuselor lui Vasile Șerban: „Adio!... și dacă nu v-am fost de-ajuns aici, mă revanșez dincolo...”

Luminează, speranță!